Generația înnapoiată…

Februarie 1, 2015

Priveam în urmă, în anii trăiți înainte de ’89. Cât de înnapoiați eram. Nu aveam copiatoare. Pentru a face copia unui curs, trebuia să-l rescriem, eventual cu indigo, pentru a produce 2-3 copii odată. După ce-l scriam însă, aproape nu mai aveam nevoie de el căci rămânea în memorie.
Nu puteam facee fițuici. Munceam degeaba. Le scriam pe hârtiuțe, cu un creion foarte ascuțit. La examene le abandonam căci se memorau și nu mai aveam nevoie de … emoții.
Nu aveam internet și deci nici Google sau ceva similar așa că, referatele le scriam cu stiloul și nu le puteam folosi pe cele de pe „Clopoțel”. Dacă nu înțelegeam cuvinte, trebuia să răsfoim niște cărți voluminoase. În urma acestor cazne pe care le aveam cu informarea, nu posedam talentul de a-i face pe profesori să se distreze până îi apuca durerea de burtă. Deh! Eram mai înapoiați.
Nu aveam calculatoare. Cei mai fericiți, calculam cu ajutorul unei invenții numite „Rigla de calcul”, riglă care pentru a o folosi, făceam o grămadă de calcule și artificii în memorie. Cu toate acestea, nu ne plângeam de extenuare.
Nu căram rucsace uriașe pline cu cărți. Oare, mare parte din cunoștințe erau deja sedimentate în memorie? Posibil căci, și dintre noi ieșeau medici, ingineri, proiectanți, oameni de știință, profesori etc. care puneau cărămidă peste cărămidă la societatea pe care o folosim azi, cu tehnologia pe care o folosim zi de zi.
De înapoiați ce eram, nu știam rețete în care să înlocuim carnea, laptele, făina și altele, cu produsee similare care, sunt azi, mai gustoase, mai dulci, mai plăcute. Sunt. Cele folosite de noi atunci, nu aveau înlocuitorii de azi dar organismul nostru le aprecia mai mult. Se vedea asta din faptul că eram mult mai sănătoși și consumam mai puține medicameente. Mânca omul ditamai porcul, mânca ouă, mânca slănină, spăla totul cu țuică sau vin făcut din struguri zdrobiți cu picioarele și nu suferea de nimic. Nu răcea iarna, avea putere de muncă, nu avea fel de fel de dureri care să-l facă să se văicărească permanent.

Despre viața noastră trecută se poate vorbi mult. Despre cea viitoare, și mai mult. Partea rea este însă că dacă nu facem un pas înapoi, la viața de ieri, vom ajunge cât de repede să facem mai mulți, până în epoca de piatră unde vom muri pe capete din lipsă de adaptare. Salvarea noastră nu poate veni așa cum cred unii tineri de azi, printr-un simplu apel la 112. Se vor salva doar cei adaptați, iar adaptații sunt printre cei din geneerația inapoiată.

Iubitori de animale…

Septembrie 15, 2013

Recentele evenimente au făcut să meditez puțin la viața noastră de zi cu zi.

După ’89, din occident ne-au parvenit unele obiceiuri străine nouă printre care

și acela de a avea un animal de companie, lucru ce s-a transformat în modă.

O industrie profitabilă, susținută cu ardoare de comercianți. Astfel, magazinele sunt pline

cu hrană pentru animale, cu obiecte destinate lor – castronele, jucării, hăinuțe, articole de toaletă

etc. S-au dezvoltat frizerii, clinici veterinare, hoteluri, saloane de masaj și mai știu eu

ce năzbâtii, umanizând astfel niște biete  animăluțe – drăguțe sau hidoase care habar nu au

de ce li se întâmplă.

Aceste lucruri au dus la înmultirea necontrolată și umplerea orașelor cu câini în special care,

trăiesc de la o zi la alta prin bunăvoința celor care le aruncă un neîndestulător os de ros și care,

încearcă uneori să-si facă singuri rost de hrană chiar atacând oamenii. Copii le sunt de cele mai multe ori

victime lipsite de apărare.

Ce-i de făcut?

Asazișii „iubitori de animale” strigă sus și tare că sunt împotriva eutanasiei, chiar și a câinilor

bolnavi.

După cum vedeți, am pus în ghilimele termenul de iubitori de animale căci ar trebui să

se numească de fapt iubitori de câini. Pentru aceștia doar câinii sunt animale.

Pentru a nu comenta mai mult, și așa aș fi în dezacord cu ei, aș vrea să pun câteva

întrebări:

– Un vițel, un miel, un porc, o capră, un cal, o găină, un curcan etc. ce sunt? Nu cumva sunt și ele animale?

– Dacă da, atunci ele de ce au alt statut, adică pot fi eutanasiate/asomate/tăiate devenind

hrană pentru ei („iubitorii!!!”) în primul rând, și pentru câini?

– Câți dintre acești „iubitori” au privit în ochii unui miel/vițel/iepure etc. înainte

de a fi transformați în tocăniță, friptură, drob, șunculiță? NIMENI. Dacă ar fi privit ar fi

devenit cei mai înverșunați vegetarieni.

– Există o listă uriașă cu animale pe cale de dispariție pe glob. Nu am auzit pe nimeni de la noi să

le ia apărarea deși, dispariția lor ar putea deveni o cauză pentru extincția umană.

– Câinele este considerat prietenul omului. Calul ce este? Nu cumva e mai prieten?

Calul l-a ajutat la muncă, la deplasare și a murit împreună cu stăpânul pe câmpurile

de bătălie. Au fost situații în care, cineva a tăiat calul pentru a hrăni o turmă de câini.

– Nu cumva avem o problemă psihică atunci când un câine a omorât un copil

iar noi luăm apărarea cânelui?

– In orfelinatele noastre este plin de niște „animăluțe” aparținând speciei umane.

S-a dus un iubitor de animale să vadă cum trăiesc, dacă au ce le trebuie? Nu cred.

– Câți dintre aceștu iubitori de câini gălăgioși s-au gândit să adopte un copil?

Cred că niciunul pentru că, dacă ai luat un copil, trebuie să ai grijă de el pe când

dacă ai adoptat un câine, când nu-ti mai place, îl lași în stradă și nu te condamnă nimeni.

– De ce pentru a adopta un câine, îți trebuie doar câteva minute, pe când pentru

a adopta un copil ai nevoie de un morman de acte și după legislația noastră,

pâna îl poți lua, de cele mai multe ori el devine adult iar tu bunic.

Întrebări ar mai fi dar mă opresc aici, oricum în fața acestor înverșunați si vocali

apărători ai câinilor nu ai niciodată suficiente argumente mai ales cănd această apărare

devine o monedă forte pentru scopuri electorale.

Rămân cu inima îndurerată pentru viața lui Ionuț și a celor care au avut de suferit

de pe urma acestor așaziși „prieteni ai omului”

Astept cu resemnare să primesc șuturile celor ofensați de părerea mea sinceră.

E-BOOK-ul, invenția cu care poti căra o bibliotecă într-un buzunar

Noiembrie 22, 2012

Odată cu evoluția tehnologiilor, musai trebuia să apară și un înlocuitor de carte.
Cred ca este cea mai bună idee căci ai „la purtător” ditamai biblioteca și oriunde
ai posibilitatea, o deschizi și timpul trece mai ușor.
Așa am făcut și eu și mi-am cumpărat un e-book de care sunt încântat mai ales că
mi s-a deschis pofta de a citi.
Voi încerca în continuare să scriu câte ceva din experiența mea în acest domeniu, poate va fi de folos pentru alți amatori de așa ceva.

Japonia, acest miracol uman…

Martie 19, 2011

Am multe de spus la adresa Japoniei și a japonezilor. De undeva din umbră i-am admirat permanent, cu durerea în suflet că ei pot iar noi nu.
Disciplină la japonezi:
Era prin 1972 când a venit un japonez la un centru de calcul să instaleze niște perforatoare de cartele Juki. Dimineața își începea lucrul prin asezarea sculelor pe o pânză albă în ordine. Jumătate de oră, meticulos, aliniate, ordonate. Se apuca de treabă, întinzând mâna după câte o sculă pe care după ce o folosea o punea la locul ei. Mișcări de robot. Lua apoi o pauză de masă când mânca ceva din pachetul adus cu el. Puțin, doar să-i potolească foamea. Se apuca apoi de lucru și cu jumâtate de oră înainte de terminarea celor 8 ore de muncă, oprea lucrul, ștergea frumos sculele și le așeza la fel de meticulos, ca într-un ritual, la locul lor în trusa de scule.
Într-o dimineață, a venit la fel la muncă, a început programul prin așezarea sculelor doar că după aceea și-a legat o benderolă albă cu bulină roșie la cap și s-a așezat pe un scaun. După cqteva ore, directorul l-a întrebat că de ce nu lucrează, are poate nevoie de ceva, să-l ajute. Japonezul a spus că a primit la hotel un telex prin care era anunțat că firma lui este în grevă 3 zile. După orele de program, și-a strâns sculele și a plecat. La fel s-a petrecut în celelalte două zile. L-a întrebat directorul de ce procedează astfel căci nu-l vede nimeni cu protestul lui și i-a spus că dacă era în țară îl vedea și așa trebuia să procedeze chiar dacă este sau nu văzut. Oare un român cum ar fi procedat?

Am văzut multe evenimente acum în timpul acestor zile apocaliptice si o să punctez doar câteva mai semnificative comparativ cu situația de la noi.
Oameni rămași fără nimic, stăteau lă rând cuminți pentru a primi… un gogoloi din orez de mărimea unei portocale, după care înclinându-se, mulțumeau. Unii chiar au împârțit orezul primit cu un câine la fel de înfometat. Vă amintiți la noi de zilele unui oraș, sau de o sărbătoare a unui Sfânt, ce bătălie se dă pentru 3 sarmale sau doi mici, și trebuie spus că situația nu se compară cu cea din Japonia. Am văzut cu tristețe cum unii au aruncat pe jos farfuria cu mâncarea primită.

Am văzut cum unii japonezi stăteau la coadă pentru un bidonaș de apă, cuminți, respectuoși. Vă amintiți ce este de Bobotează la noi, când, apa sfințită, ar trebui luată într-o sticluță ca pe ceva întradevăr sfânt, dar, unii vin cu canistrele și iau, banalizând importanța momentului.

Am văzut japonezi, punând mâna pe unelte să facă ceva – ce – nici ei nu știau anume dar trebuiau să facă ceva să șteargă urmele dezastrului. În nebunia rămasă după potop efectiv nu știi pe ce trebuie să pui mâna. La noi, după inundații – cu urmări incomparabil mai puțin grave, când apa le-a luat la unii doar niște case dărăpănate din lut, voiau ca statul să le construiască vile. În schimb, mulți stăteau pe terasa unei cârciumi, cu sticla în față, privind cu ochii tulburi cum voluntari sau soldați le mai salvau din case câte ceva. Îi încuraja în ceea ce făceau, politicieni din opoziție care în loc să facă ceva, arătau cu degetul spre puterea care „nu a gestionat cum trebuie” de parcă atunci când vine puhoiul de apă mai poți gestiona ceva.

Din nefericire Romania după ’89 a fost adusă în cea mai proastă si ireversibilă situație. A dispărut patriotismul, s-a vândut și furat totul, s-a distribuit în conștiința populației lehamitea, neputința, răutatea, dezbinarea, ura. Fiecare fură si păcălește pe fiecare, nimic nu se poate închega. Când trebuie să se scumpească ceva atunci se scumpește drastic. Când trebuie să se ieftinească atunci se ieftinește nesemnificativ. Toate înstituțiile statului funcționează parcă una împotriva celeilalte.
Să ne ferească Dumnezeu de ceea ce s-a întâmplat în Japonia căci situația ne va duce direct în epoca de piatră si de foame cred că vom deveni canibali.

De ce o duc românii rău…

Octombrie 30, 2010

Revoluție sau lovitură de stat, indiferent ce a fost, decembrie ’89 a marcat trecerea de la „ceva” la „altceva” – unii spun că de la bine la rău, alții ca de la rău la bine. Cert este că lupta tuturor a fost pentru descentralizare și separația puterilor în stat. Eu aș spune că mai degrabă fenomenul a fost de trecere de la o putere mare la mai multe puteri mici. Știu, mulți mă vor eticheta ca nostalgic dar nu e așa. Nu-mi doresc reîntoarcerea la ce a fost sub nici o formă. O pasăre ținută în colivie nu este mai fericită ca atunci când i se dă drumul afară spre libertate chiar dacă libertatea aceasta aduce cu ea foame și pericole.

Ce s-a întâmplat după decembrie ’89 a fost fărâmițarea populației în bucățele mici, fiecare cu un șefuleț care să conducă această bucățică. Astfel nimic nu se mai poate coagula în viața de zi cu zi. Începem să depindem tot mai mult unii de ceilalți doar că în mod distructiv, fiecare încercând să „jupoaie” pe celălălalt. Astfel primul fenomen ce a apărut a fost „nu avem bani” chiar dacă după ’89 visteria a rămas oarecum cu un plus. Și asta din cauză că fiecare grupuleț a căutat să acapareze de la celălalt cât mai mult. Nimeni nu mai făcea ceva pentru binele comunității decât daca primea un șăculeț de bani cât mai doldora. Politica era lupta pentru ca să apară clasa bogată. Și a apărut dar cu ce preț? Clasa săracă a devenit și mai săracă iar clasa medie abia își duce zilele cu riscul permanent de a îngroșa clasa săracă și a burduși cămările celor bogați.

Dar astea se cunosc iar eu vreau să prezint un alt aspect practic.

Zilnic ne confruntăm cu două probleme mari care se întorc pe toate părțile și nu se poate ieși la lumină din LIPSA BANILOR: Învățământul și Sănătatea. Sunt pilonii de bază a unei societăți care se dorește în dezvoltare. Dacă privești la aceste două entități, gândul te duce la Teoria conspirației, că cineva dinafară vrea cu orice preț să le distrugă. Poate că e așa, poate că nu, cine poate ști. Un lucru este cert însă. Numărul buzunarelor care trebuiesc alimentate cu bani, ai celor care roiesc în jurul instituțiilor cu pricina este mare iar aceste instituții satelit au ca scop principal umplerea propriilor buzunare și nicidecum ca învățământul și sănătatea sa funcționeze bine. Fabricile de medicamente, fabricile de utilaj medical, editurile, casele de sănătate, guvernul, construcțiile, fabricile de materiale de construcție, distribuitorii de energie … și numărul celor care ar trebui să ajute aceste instituții este foarte mare, sunt cauzele care de fapt le pun pe butuci. Fiecare își cere prețul iar cei care ar trebui să plătească nu prea au de unde dar de suferit suferă contribuabilul care cere aceste servicii de sănătate și învățământ.

Toate acestea duc invariabil la deteriorarea statului român și durerea cea mai mare este că acei puși să remedieze problema sunt de fapt demolatorii.

Am lăsat intenționat la urmă o instituție la fel de importantă și care nu o duce tocmai rău dar care deține o putere uriașă care ar putea soluționa problemele celorlalte două – BISERICA.

Dacă vom privi în trecut, vom descoperi că Biserică era o forță uriașă în bunul mers al învățământului și sănătății. Lângă Biserici se înființau „școale” dar și „bolnițe”, azile pentru orfani și bătrâni. Azi însă nu mai este așa, ba mai mult, Biserica se dorește implicată în procesul de învățământ doar pentru a ocupa niște locuri de muncă remunerate de profesori de religie, în curtea fiecărui spital mare s-a construit o biserică iar un preot își are activitatea pe lângă acesta evident primind drepturile.

În jurul acestor instituții se adună un grup de oameni mai mare sau mai mic dar care odată ce li s-a rezolvat problema – se face sănătos sau termină ciclul de studii – nu mai calcă pe acolo. Aceste două instituții suferă de o pârghie foarte importantă care le-ar aduce salvarea – COMUNICAREA CU OAMENII. Biserica însă comunică, pe aceasta se bazează de fapt. Rezultatul. Bisericile se înmulțesc, devin tot mai mari și mai frumoase. Nu e rău dar între timp școlile se dărâmă, spitalele arată ca după război.

Ce aș face eu.

Aș pune Biserica să răspundă de aceste două instituții, să le coordoneze, să le ajute, să le finanțeze. Bisericile dispun de averi mari, de bani și ce-i mai important de COMUNICARE cu oamenii. Imaginați-va că oamenii care merg la Biserică sunt îndemnați să ajute și spitalele și școala. Biserica azi de fapt nu se implică decât la nașterea omului (Botezul), la familie (cununia) și la sfârșit (înmormântarea) de la care se încasează sume de bani care se adaugă la banii strânși de la sărbătorile religioase, sume de loc neglijabile. Dacă Biserica ar canaliza acești bani către repararea școlilor, a spitalelor, dacă i-ar returna pentru îngrijirea celor fără adăpost și al bătrânilor atunci Biserica și-ar îndeplini cu cinste menirea ce o are pe pământ – de legătură între Dumnezeu și oameni. Oamenii s-ar concentra astfel într-o forță uriașă care ar alimenta motoarele bunăstării din țară. În caz contrar, situația de degradare socială va continua până la distrugere totală.

Personal cred ca aceasta este singura cale. Dacă cineva găsește alta mai bună, să lase un comentariu.

De vorbă cu mine(1)

Octombrie 14, 2010

Când eram mic îmi puneam fel de fel de întrebări: unde se duc păsările călătoare, de unde vine apa de ploaie, dar fulgii de nea, de ce nu ninge vara căci ar fi mai frumos că e cald și zăpada ar fi caldă, de ce răsare soarele și unde se ascunde noaptea, de ce luna este așa de mare când iese de după deal și când e sus e mai mica și mai luminoasă… și întrebările îmi apăreau tot timpul în minte.

Cu timpul începând să merg la școală am început să descopăr și răspunsurile.

Azi, când majoritatea întrebărilor și-au găsit răspunsul, altele nu-mi dau pace.

Am învățat în școală despre circuitul apei în natură. Nu trebuie să-l mai explic, oricine îl cunoaște. Mă întreb însă, după ce facem baie, apa din cadă, plină cu spumă, săruri de baie, geluri de duș se duce prin canalizare undeva. Pe aceeași țeavă pleacă zilnic, detergenți care mai de care mai „duri” cu murdăria, balsamuri mai mult sau mai puțin parfumate, clor, anticalcar plus mizeria din rufele spălate. Nu mai spun de detergenții de vase, substanțele de curățat grăsimile arse, detartranții și să nu uităm uleiurile și grăsimile rezultate din procesul preparării mâncărurilor. Unele sunt luate din natură și tot natura este cea care le reciclează dar ce ne facem cu cele create în laborator și în care nici un fel de microorganisme nu se bagă pentru a le prelucra?

Eeeee… dar astea sunt doar cele „domestice” dar ce ne facem cu celelalte. Uleiurile de la mașini, substanțele rezultate din procesele industriale, cenușele din procesele de ardere, substanțele toxice aruncate pe diverse câmpuri de luptă din conflictele interumane sau experimentele militare?

Toate acestea și încă multe altele intră pe circuitul apei în natură, apă care este vitală pentru viața pe pământ căci oricine știe că odată cu dispariția apei va dispare și viața.

Întrebarea mea este, cum va mai fi continuată existența vieții pe această planetă când vom bea apă cu detergenți și alte substanțe, rod al civilizației umane?

Vai de cei ce vor urma, groaznică moștenire le lăsăm. Nesimțirea umană, care nu poate renunța la grozavele descoperiri ale civilizației secolului XXI este uriașă. Întoarcerea la natură este un vis și o propagandă ca și cura de slăbire și dietele unui obez care nu vrea să renunțe la tabieturile sale care l-au adus în starea de supraponderalitate.

Mi-am facut blog…

Octombrie 4, 2009

Una dintre gaselnitele secolului XXI este blogul. Cine vrei si cine nu vrei si-a „tras” blog… (pentru a fi in limbajul vremii 🙂 )
Azi e mai greu sa ne intilnim la o cafea, e mai greu sa stam de vorba intr-un parc… Timpul pe care credeam ca-l vom ingenunchia ne-a pus la pamint. Cu cit luptam mai mult sa avem timp cu atit mai mult ne scapa printre degete. Iar noi suntem sclavii lui pina ce vom trece in eternitate.
De aceea mi-am facut si eu blog, pentru a fi in spiritul vremii.